Home -Invenții Tankurile Panzer, istoria unei legende

Tankurile Panzer, istoria unei legende

16
0
Tankurile Panzer, istoria unei legende

Panzer I

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Panzer I a fost un tanc ușor fabricat de Germania nazistă în anii 1930. Numele reprezintă prescurtarea denumirii din limba germană Panzerkampfwagen I (vehiculul blindat de luptă model I), abreviată PzKpfw I. Denumirea oficială a tancului în inventarul armatei germane era SdKfz 101 (vehiculul cu scop special 101).

Proiectarea lui Panzer I a început în 1932, iar producția în masă în 1934. Tancul trebuia inițial să fie folosit numai pentru instrucție, cu scopul de a implementa în rândurile Wehrmachtului conceptul utilizării formațiunilor blindate în războiul modern. Cu toate acestea, Panzer I a fost folosit în Războiul Civil Spaniol, în campaniile din Polonia, Franța, Uniunea Sovietică și Africa de Nord, precum și în Al Doilea Război Chino-Japonez.

Tankurile Panzer, istoria unei legende
Panzer I

Experiențele utilizării tancului ușor Panzer I în timpul Războiului Civil Spaniol au contribuit la elaborarea planurilor de invadare a Poloniei în 1939 și a Franței în 1940 de către corpurile blindate germane. Din 1941, șasiul tancului Panzer I a fost folosit pentru construirea vânătorilor de tancuri și a tunurilor de asalt. De-a lungul utilizării sale, au existat tentative de a îmbunătăți acest model, inclusiv în cadrul țărilor străine care au avut în dotare Panzer I, pentru a prelungi durata de exploatare. Tancul a fost folosit de către armata spaniolă până în anul 1954.

Performanța tancului Panzer I în luptă era limitată de blindajul subțire și de armamentul ușor care consta în două mitraliere. Fiindcă vehiculul a fost proiectat pentru instrucție, Panzer I nu era la fel de capabil precum celelalte tancuri ușoare ale epocii, precum modelul sovietic T-26. Deși vulnerabil în luptă, acest model reprezenta o mare parte din numărul tancurilor germane, fiind folosit în toate campaniile importante ale Wehrmachtului dintre septembrie 1939 și decembrie 1941. Acest tanc ușor mic și vulnerabil a fost depășit ca importanță de către tancurile germane mult mai cunoscute, precum Panzer IV, Panther sau Tiger. Cu toate acestea, contribuția tancului Panzer I în primele victorii ale Germaniei naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost semnificativă.

Panzer I avea 13 mm de blindaj din oțel ușor înclinat în toate laturile, cu 8 mm de blindaj în partea superioară a turelei și 6 mm în partea superioară și inferioară a blocului. Blindajul era suficient pentru a opri gloanțele de mitralieră , dar insuficient pentru armele de calibru mai mare.

Era înarmat cu două mitraliere de calibrul 7,92 mm. Aceste arme puteau să se miște independent și erau utile contra vehiculelor fără blindaj, dar complet ineficiente contra obiectivelor blindate.

Panzer I Ausf. A, era dotat cu un motor Krupp M305 pe benzină cu 4 cilindri care dezvolta o putere de 57 cp și puteau să propulseze tancul până la 37 km/h, cu o autonomie de 145 km pe șosea. Panzer Ausf. B avea un motor Maybach NL38Tr cu șase cilindri și 100 cp, atingea viteza maximă de 40 km/h și 170 km autonomie pe șosea.

Panzer I era condus de doi membri. Mecanicul conductor era situat în partea anterioară, iar comandantul era așezat în turelă controlând radio și armele.

Panzer II

Proiectat ca o măsură provizorie până la apariția tancurilor medii germane, acest tanc a jucat un rol important în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Producția acestui tanc ușor a încetat la începutul anului 1943, dar șasiul a fost folosit ulterior pentru alte vehicule blindate.

În 1934, proiectarea tancurilor medii Panzer III și Panzer IV era întarziată din cauza problemelor tehnice. Prototipurile unui tanc menit a umple golul până la fabricarea acestor tancuri medii au fost solicitate de către armata germană. Krupp, MAN, Henschel, și Daimler-Benz au venit fiecare cu câte un prototip. Planul final ales era bazat pe Panzer I, fiind însă mai greu și echipat cu un tun antitanc de calibrul 20 mm. Producția a început în 1935, dar a durat încă un an și jumătate până la livrarea tancului.

Panzer II a fost cel mai numeros tanc aflat la dispoziția armatei germane începând cu invadarea Franței până în 1941 când Panzer III a devenit principalul tanc al diviziilor blindate germane. Ulterior, el a fost folosit cu succes în misiuni de recunoaștere.

Tankurile Panzer, istoria unei legende
Panzer II

Tancul a fost folosit în campaniile din Polonia, Franța, Țările de Jos, Danemarca, Norvegia, Africa de Nord și pe Frontul de Est. Fiind retras de pe front la sfârșitul anului 1942, el a fost folosit apoi pentru instrucție și pentru misiuni secundare. Șasiul acestui tanc a fost folosit pentru alte vehicule blindate precum tunul autopropulsat Wespe sau vânătorul de tancuri Marder II.

Panzer II a fost proiectat înainte de Războiul Civil din Spania (1936-1939). Astfel, blindajul inițial ușor înclinat de 14 mm frontal, spate și lateral și 10 mm pentru plafon și podea era considerat suficient, tancul fiind proiectat să fie invulnerabil în fața gloanțelor mitralierelor și schijelor artileriei.

Curând, blindajul a fost mărit fiindcă era insuficient pe un câmp de luptă modern. Astfel, modelul Ausf. D avea 30 mm de blindaj frontal. Varianta Ausf. F avea un blindaj gros de 35 de mm în față și 20 de mm în lateral. Cu toate acestea, tancul putea fi scos din luptă de tunurile anticar Hotchkiss de calibrul 25 mm.

Majoritatea tancurilor Panzer II au fost echipate cu un tun antitanc de 2 cm KwK 30 L/55. Câteva versiuni ulterioare au fost echipate cu modelul 2 cm KwK 38 L/55 care era relativ asemănător. Acest tun anticar era bazat pe tunul antiaerian de 2 cm FlaK 30. Drept urmare, avea o rată de tragere foarte ridicată pentru un tanc: 280 de proiectile pe minut. Tancul avea și o mitralieră MG34 montată coaxial cu tunul.

Tunul anticar de 2 cm s-a dovedit a fi ineficient împotriva blindajului tancurilor Aliaților. Experimentele cu un tun de 3,7 cm nu s-au concretizat. Montarea unui tun de 5 cm nu era fezabilă, fiindcă tancul era depășit deja. Tunul de 2 cm avea rezultate bune în lupta antitanc dacă era folosit un proiectil din wolfram, dar această muniție era într-o cantitate limitată din cauza resurselor.

Șasiul tancului Panzer II a stat la baza unor vânători de tancuri. Aceștia erau echipați inițial cu un tun de 5 cm PaK 38, înlocuit apoi cu un tun anticar de calibrul 7,62 cm PaK 36(r), capturat de la Armata Roșie. Varianta de bază folosea însă puternicul tun antitanc 7,5 cm PaK 40. Șasiul a fost folosit și pentru tunuri autopropulsate Wespe. Acestea erau echipate inițial cu un tun de însoțire de 15 cm sIG 33. Ulterior, modelul de 10,5 cm leFH 18 a fost ales ca armament principal pentru aceste tunuri autopropulsate. Majoritatea acestor versiuni derivate din Panzer II aveau și o mitralieră MG34 folosită defensiv împotriva infanteriei și aviației.

Toate modelele Panzer II au fost dotate cu un motor pe benzină de 140 cai putere și 6 cilindri Maybach HL 62 TRM. Modelele Ausf. A, B și C aveau o viteză maximă de 40 km/h. Modelele Ausf. D și E aveau o suspensie Christie și o transmisie mai bună. Drept urmare, viteza maximă pe drumuri era de 55 km/h, dar viteza maximă și performanțele pe teren accidentat erau afectate serios. De la modelul F până la producția finală s-a revenit la suspensia arc în foi. Autonomia la toate variantele era de 200 km.

Tancul avea un echipaj format din 3 soldați. Șoferul stătea în partea din față față, comandantul stătea pe un scaun în turelă, iar servantul/operatorul radio stătea pe podea în tanc. Comandantul se ocupa și de manevrarea armamentului din dotare.

Panzer III

A fost proiectat inițial pentru luptele dintre tancuri și a fost folosit alături de Panzer IV (proiectat pentru a sprijini infanteria). Cu toate acestea, când germanii au întâlnit pe front tancurile sovietice T-34, introducerea unor tunuri antitanc mai puternice a fost necesară. Fiindcă pe Panzer IV se putea monta un tun de calibru mai mare, rolul acestor două modele de tancuri s-a inversat. Pe Panzer IV a fost montat puternicul tun antitanc 7,5 cm KwK 40 și acesta a fost folosit ulterior pentru luptele dintre tancuri, fiind principalul tanc de luptă al armatei germane. Panzer III a devenit rapid un model depășit, fiind înlocuit de Panzer IV în unitățile blindate, iar spre finalul producției au apărut modele dotate cu tunul scurt de 7,5 cm KwK 37 L/24, menite a sprijini infanteria. Producția tancului Panzer III a fost oprită în 1943. Cu toate acestea, șasiul excelent al acestui tanc a fost folosit pentru fabricarea autotunurilor StuG III până la sfârșitul războiului.

Pe 11 ianuarie 1934, după specificațiile cerute de Heinz Guderian, armata germană a cerut prototipuri pentru un tanc mediu de luptă. Acesta trebuia să aibă cel mult 24 de tone și o viteză maximă de 35 km/h. Vehiculul blindat de luptă trebuia să fie principalul tanc al diviziilor Panzer, capabil să atace și să distrugă tancurile inamice.

Daimler-Benz, Krupp, MAN și Rheinmetall au venit cu prototipuri. Testarea acestora a avut loc între anii 1936 și 1937, câștigătorul fiind Daimler-Benz. Primul model de Panzer III, varianta Ausf. A a fost produs în mai 1937. Zece tancuri au fost produse în 1937, două fiind neînarmate. Producția în masă de Panzer III Ausf. F a început în 1939.

Între anii 1937 și 1940 au fost luate mai multe măsuri pentru ca cele 2 tancuri medii ale Armatei (Panzer IV, produs de Krupp, și Panzer III, produs de Daimler-Benz) să aibă piese comune. Standardizarea era în interesul Armatei, producția fiind sporită.

Tankurile Panzer, istoria unei legende
Panzer III

Panzer III, alături de tancul greu rusesc KV-1, a fost printre primele tancuri din lume care au utilizat suspensia arc în foi. De la varianta Ausf. A până la varianta Ausf. D a fost folosită suspensia pe bază de arcuri elicoidale, însă de la varianta Ausf. F s-a folosit suspensia arc în foi. O mare parte a timpului alocat proiectării acestui tanc a fost pierdută cu găsirea unei suspensii potrivite.

Panzer III se voia a fi principalul tanc de luptă al armatei germane. Acesta era mult superior altor tancuri contemporane, fiindcă avea o turelă proiectată pentru 3 oameni. Acest detaliu a îmbunătățit eficacitatea în luptă considerabil. Cu toate acestea, când Panzer III a întâlnit pe frontul de est tancul mediu T-34 și tancul greu KV-1, tancul german era clar depășit la capitolul blindaj și armament. Pentru a contracara aceste dezavantaje, tunul a fost îmbunătățit (la calibrul 50 mm), iar blindajul tancului a fost mărit. Măsurile nu s-au dovedit a fi eficiente în totalitate. Drept urmare, introducerea tunurilor autopropulsate și înlocuirea tunului de pe Panzer IV a fost necesară.

În 1942, versiunea finală a tancului, varianta Ausf. N, a fost produsă. Aceasta era echipată cu tunul KwK 37 L/24, menit a fi folosit în sprijinul infanteriei. Tancul era echipat însă și cu proiectile antitanc avansate care puteau perfora 70–100 mm de blindaj, însă aceste proiectile erau folosite strict pentru autoapărare.

Panzer III dotate cu scuturi laterale pentru șenile și turelă. În partea frontală a șasiului erau fixate bucăți de șenilă pentru protecție suplimentară.
De la varianta Ausf. A până la varianta Ausf. C, blindajul era următorul: 15 mm în lateral și față-spate, 10 mm plafon și 5 mm pentru podea. Acest blindaj s-a dovedit a fi insuficient pentru câmpul de luptă. Blindajul a fost mărit la 30 mm în față, lateral și spate la modelele Ausf. D, E, F, G. Modelul Ausf. H avea încă 30 mm de blindaj în față și în spate. Varianta Ausf. J avea 50 mm de blindaj în față și în spate, iar modelele Ausf. J¹, L și M aveau un blindaj suplimentare de 20 de mm în partea frontală și pentru turelă. Aceste îmbunătățiri au făcut ca Panzer III să fie protejat frontal de majoritatea armelor antitanc, cu excepția proiectilelor trase de la distanță mică. În lateral, tancul era vulnerabil la focul tunurilor antitanc, iar de la distanță mică putea fi atacat cu succes chiar și de puștile antitanc ale infanteriei.

Începând cu anul 1943, tancurile Panzer III au fost echipate cu scuturi laterale de protecție pentru șenile și turelă. Acestea aveau o grosime de 5 mm și erau denumite Schürzen. Scuturile laterale erau montate pentru a proteja tancul de proiectilele perforante cumulative (HEAT). Tot în scopul măririi rezistenței la proiectilele antitanc, bucăți de șenilă erau montate frontal. Cimentul antimagnetic Zimmerit a fost aplicat pe unele tancuri până în luna septembrie a anului 1944.

Panzer III a fost proiectat special pentru luptele dintre tancuri; din acest motiv, tunul inițial trebuia să fie de calibrul 50 mm, turela fiind proiectată ca atare. Infanteria era echipată însă cu tunuri anticar PaK 36 de 37 mm. În interesul standardizării, conducerea armatei germane a decis ca tancurile să fie echipate cu tunuri de același calibru.

De la varianta Ausf. A până la variantele inițiale ale Ausf. F, tancul a fost echipat cu tunul antitanc de 3,7 cm KwK 36 L/46.5. Acesta s-a dovedit a fi suficient în campania din 1939 și 1940. De la Ausf. F până la Ausf. J, tunul de 5 cm KwK 38 L/42 a fost folosit. Acesta era totuși insuficient, astfel că de la modelul Ausf. J¹ până la Ausf. M tunul de 5 cm KwK 39 L/60 a fost ales pentru că adversarii foloseau tancuri mai bine înarmate și blindate.

În 1942, Panzer IV a fost ales drept principalul tanc de luptă al armatei germane fiindcă putea fi modernizat mai ușor. Panzer III a rămas în producție ca tanc de sprijin. Varianta Ausf. N era înarmată cu un tun scurt 7,5 cm KwK 37 L/24, potrivit pentru sprijinul infateriei. Același tip de tun fusese folosit de modelul Panzer IV de la varianta Ausf. A până la varianta Ausf. F. Multe din aceste tunuri proveneau chiar de la variantele tancului Panzer IV pe care armata a decis să le îmbunătățească cu tunuri lungi de 7,5 cm.

Toate variantele până la Ausf. F inclusiv aveau 2 mitraliere MG-34 de calibrul 7,92 mm montate coaxial lângă tun, precum și o mitralieră de același tip montată în dreapta mecanicului conductor, în carcasa blindată, manevrată de radistul tancului. De la modelul Ausf. G până la modelul final, s-a folosit o singură mitralieră Maschinengewehr 34 montată coaxial și o mitralieră MG-34 montată în carcasa blindată.

De la varianta Ausf. A până la varianta Ausf. C, tancul era echipat cu un motor Maybach cu 12 cilindri HL 108 TR (183,87 kW) ce furniza o viteză maximă de 32 km/h și o autonomie de 150 km. Toate modelele ulterioare au fost echipate cu motorul Maybach HL 120 TRM (220,65 kW). Viteza maximă varia în funcție de transmisie și de greutate (blindaj), însă era în general de 40 km/h. Autonomia era de 155 km.

Panzer III a fost utilizat în Invadarea Poloniei, în Bătălia Franței, în Campania din Balcani, pe Frontul de Răsărit, pe Frontul de Vest, în Africa de Nord și Italia. Cateva încă mai erau folosite în 1944 în Normandia și la Arnhem.

În campania din Polonia și din Franța, Panzer III a reprezentat o mică parte a diviziilor blindate Panzer. Câteva sute de modele de la Ausf. A până la Ausf. F erau atunci în dotarea armatei germane, majoritatea echipate cu tunul de calibru 3,7 cm. Aceste tancuri erau cele mai bune tancuri medii ale Germaniei naziste.

La începutul Operațiunii Barbarossa, Panzer III era cel mai numeros tanc german mediu și cel mai important din armata germană, totodată. Majoritatea acestor tancuri erau echipate cu tunul de 5 cm KwK L/42. Inițial, Panzer III, un model destinat distrugerii tancurilor inamice, era depășit evident de tancurile sovietice medii T-34 și grele KV-1. Totuși, cele mai numeroase tancuri din Armata Roșie erau cele ușoare T-26 și tancurile rapide BT. Acest factor, împreună cu tactica superioară a germanilor,[1] antrenamentul tanchiștilor și ergonomia tancului a făcut ca Panzer III să-și îndeplinească cu succes rolul în 1941.

Odată ce tancurile T-34 și KV-1 au apărut în număr suficient, înarmarea Panzer III cu tunuri de calibrul 5 cm a fost prioritară. T-34 a rămas invulnerabil la atacurile frontale până când tunul de calibrul 5 cm KwK 39 cu țeavă lungă a fost introdus la modelul Ausf. J¹ în primăvara anului 1942. Acesta putea perfora blindajul frontal al tancului sovietic T-34 la distanțe de până la 500 m.[2] Împotriva tancului greu sovietic KV-1, Panzer III era o amenințare doar dacă era dotat cu proiectile de mare viteză din wolfram. În plus, pentru că tancul era încă vulnerabil la atacul puștilor antitanc ale infanteriei, de la modelul Ausf. L până la final, Panzer III a fost dotat cu scuturi laterale de protecție în jurul șasiului și turelei. Cu toate acestea, din cauza dotării tancului mediu Panzer IV cu tunul de mare viteză de 7,5 cm și a îmbunătățirii blindajului acestuia, Panzer III a fost folosit ca tanc de sprijin, în special după bătălia de la Kursk. Panzer IV și Panzer V Panther au devenit tancurile de luptă principale ale armatei germane, în dauna lui Panzer III, a cărui producție a încetat în 1943.

Panzer III a fost proiectat foarte bine, în sensul că avea o turelă de 3 persoane (ochitor, încărcător și comandant). Astfel, comandantul tancului era liber să se ocupe de dirijarea tancului și de menținerea unei tactici de luptă. Deși alte tancuri medii aveau o turelă proiectată asemănător, majoritatea tancurilor contemporane cu Panzer III aveau o turelă care nu putea acomoda 3 persoane. Avantajul unui comandant în tanc s-a dovedit a fi esențial în tactica germană de folosire a diviziilor blindate Panzer. Astfel, Panzer III era în realitate pe câmpul de luptă mult superior unor tancuri mai bine dotate, care aveau însă 2 tanchiști în turelă, sau chiar unul singur, cum era cazul modelului francez Somua S-35.

Șasiul folosit la producția Panzer III era excelent proiectat, fiind folosit la construcția tunului de asalt Sturmgeschütz III, care s-a dovedit a fi și unul dintre cele mai bune autotunuri din cel de-al Doilea Război Mondial.

Utilizare în România

12 tancuri Panzer III au fost livrate Armatei Române în toamna anului 1942. Acestea erau modelul Ausf. N, fiind vopsite în culoarea kaki. Tancurile erau denumite oficial T3 (sau T-III) de către armată și au fost inscripționate atât cu crucea germană, cât și cu „Crucea Mihai” pentru a evita confuzia în rândul armatelor Axei. Aproape toate tancurile T3 au fost pierdute în cursul bătăliilor de la Stalingrad și Cotul Donului, cu excepția unui singur tanc. Un alt exemplar a fost păstrat la Târgoviște, pentru instrucție. Acest tip de tanc nu a mai fost livrat de către germani Armatei Române, fiind considerat depășit.[3] Cele două tancuri T3 au fost alocate ulterior Grupului Mixt Care de Luptă Cantemir, format pe 24 februarie 1944, fiind pierdute în cursul luptelor pentru apărarea Transnistriei.

Panzer IV

Panzer IV era un tanc majoritar în unitățile de tancuri germane, fiind produs și folosit pe toate teatrele de luptă din timpul războiului. Proiectul a fost îmbunătățit de mai multe ori ca să facă față noilor amenințări inamice.

Pe 11 ianuarie 1934 sub indicațiile lui Heinz Guderian, Departamentul de Arme al Armatei a elaborat planurile pentru un tanc mediu cu o greutate de maxim 24 tone și o viteză de 35 km/h. A fost proiectat ca ajutor și armă anti-infanterie, folosind un tun de calibru mare și viteză lentă. Dar nu se putea infrunta cu tancurile inamice în condiții de egalitate.

Krupp, Rheinmetall și MAN au construit prototipuri, care au fost probate în 1935. Ca rezultat al probelor, proiectul Krupp a fost selecționat pentru a fi produs în masă. Primul Panzer IV a ieșit de pe linia de montaj în octombrie 1937 și s-au construit un total de 35 în următoarele șase luni.

Între 1937 și 1940 s-a încercat să se creeze un nou tip de vehicul de luptă hibrid, între Panzer IV de uzinele Krupp și Panzer III de Daimler-Benz , dar fără succes. Chiar și așa ambele modele împărțeau mare cantitate de piese.

Panzer IV s-a proiectat la început pentru a face față infanteriei și fortificații în timp ce Panzer III se înfrunta cu unitățile inamice blindate. Cu acest scop a fost echipat cu tunul KwK 37 L/24 de 75 mm, care era efectiv contra obiectivelor ușoare, dar nu putea penetra blindajul. Avea precizie slabă, pentru că tunul era foarte scurt, (1,8 m), datorită micii viteze de ieșire a proiectilului. În comparație cu tunul L/48 era dublu de larg (3,6 m).

Experiența în luptă a arătat ca tunul L/60 de 50 mm montat pe ultimele modele Panzer III era ineficient contra tancurilor inamice la mare distanță. Panzer III luptau contra T-34 sovietice și M4 Sherman ale Statelor Unite, care aveau tunuri de 75 sau 76 mm.

Proiectul Panzer IV deja folosea tunul de 75 mm și a fost alegerea pentru dezvoltarea următorului tanc de mărime medie. Cum Wehrmacht avea nevoie de un tanc cu bune capacități anti-tanc pentru a se înfrunta cu T-34, producția modelului F Panzer IV a fost îmbunătățită ca să poarte un nou tun mai puternic, de L/43 de 75 mm. Sistemul roților de asemenea a fost modificat pentru a folosi șenile mai late ca să suporte greutatea noului tun.

Tankurile Panzer, istoria unei legende
Panzer IV

Aceste schimbări au avut efecte și la numele tancurilor. Vechile Panzer IV F, echipate cu L/24 au fost numite Panzer IV F1 și noile echipate cu L/43 numite Panzer IV F2. Panzerul IV F2 a fost numit posterior Panzer IV G și producția a continuat cu acest nume. La sfărșitul anilor 1942 tunul tancului Panzer IV G a fost schimbat cu unul mai mare, L/48 de 75 mm. Modelele vechi au fost îmbunătățite pentru a mări eficiența în luptă.

Aceste îmbunătățiri au permis tancului Panzer IV să mențină la distanță tancurile cu proiecte moderne ca Sherman și T-34. Producția a continuat și a fost intensificată, în accelași timp tancul mediu mai eficient Panther întra în serviciu, datorită costului scăzut de producție și înaltei eficiente.

Aliații Germaniei au primit mici cantități de Panzer IV. Bulgaria a primit 88 vehicule și le-a folosit contra germanilor la sfârșitul anilor 1944. Finlanda a cumparat 15 Panzer Ausf. J care au ajuns prea târziu pentru a fi utilizate în Războiul de continuare împotriva sovieticilor (1941-44) sau contra trupelor germane în Războiul din Laponia (1944-45), au fost folosite ca vehicule de antrenament până în 1962. Alte țări ca România, Ungaria, Spania și Yugoslavia au primit Panzer IV.

România a primit din Germania un număr total de 138 tancuri Panzer IV denumite T IV în armata română. Dintre acestea 11 erau modelul G, livrate de Germania în septembrie-octombrie 1942, înaintea bătăliei de la Cotul Donului, iar restul de 127 erau modelele H si J (posibil si modelul anterior G) livrate în intervalul noiembrie 1943 -august 1944. Majoritatea acestor blindate au fost pierdute în luptele duse pe frontul de est, în primăvara și vara anului 1944, iar un număr redus care au supraviețuit au luptat și pe frontul de vest, în Transilvania, Cehoslovacia și Austria. La sfârșitul războiului doar două tancuri T IV mai erau funcționale, participând la parada militara din 23 august 1945.

În anii 1950/1960, Siria a cumpărat mai multe zeci de Panzer IV din Uniunea Sovietică, Franța, Cehoslovacia și Spania, au fost utilizate împotriva Iordaniei în 1965 și în Războiul de Șase Zile în 1967.

 

Au urmat versiunile Panther și Tiger .

 

Click to rate this post!
[Total: 2 Average: 5]

Urmărește-ne pe Facebook :

Lasă un comentariu