Istoria armelor biologice

Istoria armelor biologice din antichitate până în prezent

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor acestora ca arme este paralelă
cu dezvoltarea societăţii umane. Diversificarea activităţii umane către vânătoare
mai ales împotriva unor animale din ce în ce mai mari sau mai periculoase au
făcut inerentă adaptarea tehnicilor şi a metodelor de vânătoare şi de
supravieţuire.

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Related Posts
Războiul de Şase Zile

Războiul de Şase Zile a fost un conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Read more

Bătălia de la Midway, un moment care a schimbat istoria

Istoria militară se ocupă de cele mai multe ori cu studierea cauzelor care au dus la victoria unuia dintre combatanţi Read more

Deşi empirică, această adaptare avea la bază observaţia că
anumite animale deşi mici, de exemplu şerpii, aveau o posibilitate de apărare
prin anumite secreţii inoculate odată cu muşcătura, veninul acestora find eficace
împotriva unor ţinte foarte mari. Era mai puţin important pentru vânător ce anume
conţinea veninul şarpelui, cât posibilitatea utilizării şerpilor vii sau a armelor
otrăvite cu veninul acestora pentru a vâna animale mai mari. Aceste tehnici
ofereau şi vânătorilor mai puţin dezvoltaţi fizic un avantaj substanţial. Evident că
aceste practici au fost utilizate şi în luptele interumane, moment în care armele
folosite pentru vânătoare erau aceleaşi, folosite şi pentru apărare.

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor ca armă are caracteristică
principală conştienţa utilizării avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra
potenţialului inamic, uman sau animal. Acesta este şi motivul pentru care în lipsa
unor surse istorice putem face doar presupuneri asupra utilizării ca arme sau a
apriţiei întâmpătoare a unor epidemii sau simptome în decursul istoriei. Cert este
că odată cu identificarea fizică a primului agent biologic se delimitează foarte clar
istoria armelor biologice în două perioade: perioada empirică, în care agenţii
biologici şi toxinele erau utilizate în baza experienţei dobândite prin observaţie şi
perioada ştiinţifică, în care agenţii biologici şi toxinele au fost utilizate pe baza
informaţiilor ştiinţifice, bazate pe fenomene reproductibile şi predictibile, moment
în care putem vorbi şi despre apărare şi protecţie împotriva armelor biologice.

Perioada empirică

Vechiul Testament  în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Capitolul 49,
Prorocirea şi moartea lui Iacov alin. 7. “Dar va fi sarpe la drum, vipera la poteca,
inveninand piciorul calului, ca sa cada calareţul”, atestă cunoştinţele asupra
potenţialului şerpilor de a fi periculoşi în ciuda mărimii lor dar şi a utilzării cu
intenţie a acestora.

Vechiul Testament în A doua carte a lui Moise, Capitolul 9  “Iată, mâna
Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste
camile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar şi simptomele “ s-au făcut
bube cu puroi pe oameni si pe vite” relevă clare cunoştinţe asupra potenţialului
bolilor ca element de constrângere.

Istoria armelor biologice

Ipotezele doctorului Trevisanto referitoare la utilizarea tularemiei ca armă biologică încă din secolul XIV î.Hr., se bazează pe documente arheologice care sugerează existenţa simptomelor bolii la om şi animale. Boala este provocată de o bacterie Francisella tularensis, care afectează în primul rând animalele (cai, măgari, catâri, cămile, oi, capre) de unde se transmite şi la om. Boala rămâne şi astăzi o problemă de sănătate publică, în
ciuda eficienţei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate
tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale.

Simptomele bolii descrisă în documentele arheologice: ulcere cutanate, umflături dureroase ale ganglionilor  limfatici, pneumonie, febră, frisoane, slăbire progresivă, insuficienţă respiratorie sunt prezente şi în tabloul clinic actual al tularemiei. Boala este o zoonoză, afectează în primul rând animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele şi se
transmite la om prin vectori hematofagi (căpuşe, păduchi, pureci sau muşte).
Asocierea cu epoca bronzului a utilizării armelor biologice Trevisanto , o
atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat în estul
Mediteranei, în vestul regiunii Anatolia de pe actualul teritoriu al Turciei.

Documente din perioada faraonului Akhenaton (iniţial Amenhotep IV), faraon din
dinastia a XVIII-a (1379-1362 î.Hr.), atestă existenţa unei “boli hitite”, asocierea
cu hitiţi a unei boli sugerând chiar provenienţa epidemiei. Alte documente datând
din 1335 î.Hr., descriu o epidemie în localitatea Simyra, un oraş situate astăzi la
graniţa dintre Liban şi Siria. Interesantă este asocierea bolii cu măgari, în
documente fiind specificată interdicţia de a fi folosiţi măgari în caravanele care
transortau produse între Cipru şi Iraq şi dintre Israel şi Siria. Războaiele au
amplificat şi ele epidemia, în insulele din Marea Egee fiind concomitente
epidemii, cel mai probabil aduse de rozătoarele de pe corăbiile luptătorilor, care
au contaminat animalele din insule.

Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de
ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atestă existenţa unor
simptome asemănătoare şi presupun o zonă endemică pentru Francisella
tularensis. Trevisanato asociază căderea imperiului Hitit cu epidemiile
successive de tularemie ducând evidenţele epidemiei pînă la 2500 î.Hr.,
perioadă în care imperiul Hitit începe să decadă, inclusiv doi regi hitiţi decedând
de tularemie. Sunt scrieri nebiblice referitoare la războaie dintre hitiţi şi locuitori ai
cetăţii Arzawan din vestul Anatoliei. Turme de animale oi, măgari care au apărut
misterios în jurul cetăţii şi pe drumurile către cetatea Arzawan. Este foarte posibil
ca hitiţi să fi suspectat că boala provine de la oi şi măgari. Cei doi ani de război
(1320 şi 1318 î.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slăbit suficient
cetatea Arzawa pentru a pierde războiul. Se pare că şi apărători au folosit tactica
de a trimite animale bolnave către inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii.

Desene de pe manuscripte din acea perioadă datând din secolul 14-13 î.Hr.
reprezentând o femeie împreună cu un berbec, denotă o posibilă cunoştere a
transmiterii bolii, o posibilă traducere a textului asociat desenului find
aproximativă cu “Ţinutul prin care trece va fi bântuit de boala rea”.

Progresul organizării umane, păstoritul devine o ocupaţie de bază, măgarul important animal domestic de transport în Asia mică şi Orientul Mijociu, aglomeraţiile umane în aşezăminte de tip cetate sau forturi, precum şi locuitul împreună cu animalele domestice au constituit factori favorizanţi ai diseminării epidemiilor de la animale la om şi invers, comerţul între cetăţi cu animale sau chiar oameni infectaţi, precum şi vectorii asociaţi populaţiilor umane (şobolani, pureci, muşte, etc) au început să constituie factori majori ai diseminării bolilor infecţioase încă cu 3000 de ani î.Hr. Este posibil ca hitiţii să fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca ameninţările din Vechiul testament să
aibă un suport în realitate, mai puţin probabilă este teoria conform căreia locuitul
împreună cu animalele au creat imunitate populaţiei evreilor , spre deosebire de
egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales că nici în prezent tularemia nu
beneficiază de un tratament imunologic cu vaccin.

Intuiţii clare asupra evidenţei bolilor şi a transmiterii prin contact direct au
fost scoase recent în evidenţă de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuală
regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, lângă Râul
Eufrat, datând din 1170 î. Hr. în care se interzice persoanelor bolnave să
călătorească în oraşe şi care avertizează oameni să nu atingă sau să folosească
lucrurile personale care au aparţinut victimelor. Sunt primele dovezi clare ale
instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea
contactului bolnavului cu persoanele sănătoare.

Istoria armelor biologice se intrică şi se confundă cu istoria armelor
chimice, poate pentru că războiul în general a utilizat practic toate mijloacele
pentru a stabili un avantaj tactic.

Sunt numeroase exemple în istorie de utilizare a armelor biologice precum
şi a armelor chimice. Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice şi
biologice ne vom limita strict la armele biologice.

Este foarte bine cunoscută otrăvirea fântânilor cu cadavre animale sau
plante otrăvitoare ca mijloc de apărare precum şi a surselor de alimente. Desigur
că aceleaşi metode au fost utilizate şi ca mijloace ofensive.

Primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C. de către Solon din Atena. In 400 BC arcaşii Sciţiei foloseau săgeţi otrăvite în cadavre în descompunere. Folosirea cadavrelor pentru
a otrăvi resursele de apă era o metodă deosebit de eficientă de război biologic.

Istoria armelor biologice

Această tactică a fost folosită ulterior de Barbarossa în 1155, în războiul de la
Tortona. Rădăcinile de mandragora au fost utilizate în ani 200 BC de către
cartaginezi pentru a otrăvi vinul inamicului. Hanibal a folosit şerpi veninoşi
aruncaţi în bărcile inamicilor în bătălia de la Pergamus în 190 BC.

Catapultarea cadavrelor infectate cu ciumă a fost folosită de Mussis, un mongol, la asediul
cetăţii din Crimeea actuală, Kaffa în 1346. Cetatea aflată sub conducere
genoveză a fost focarul de diseminare a primei epidemii de ciumă în Europa. Nu
mai puţin de 15 milioane de europeni au decedat după reîntoarcerea corăbiilor
genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova. Spaniolii în războiul contra
francezilor pentru oraşul Napoli au infectat vinul cu sânge provenind de la
bolnavii de lepră în 1495.

O abordare interesantă a utilizării agenţilor biologici a fost iniţiată de
Siemenowic în 1650, un general polonez de artilierie, care a folosit obuze de
artilerie încărcate cu saliva de la câinii bolnavi de turbare pentru a le lansa
asupra inamicului.

În 1710 trupele ruseşti folosesc tehnica din 1346 catapultând cadavrele infectate
cu ciumă împotriva trupelor suedeze.

Desigur că folosirea agenţilor biologici ca arme nu se putea limita la
regiunea Europei şi Asiei. În 1763 pături infectate cu variolă sunt distribuite
populaţiei indiene americane din Fort Pitt, Pensilvania, de către colonelul britanic
Henry Bouquet. Intenţionată sau nu diseminarea variolei populaţiei indiene a avut
efecte devastatoare, primul contact cu o boală necunoscută de către o populaţie
fără imunitate la un agent biologic are efecte de masă masive. Probabil că a fost
prima oară când o armă biologică a avut efect de exterminare în masă. Acest
efect tactic, folosirea agenţilor biologice pe populaţii susceptibile, a încercat să fie
reprodus în 1785 împotriva tunisienilor, prin distribuţia de pături infectate cu
variolă. Descoperirea noilor continente, în afara schimburilor culturale a dus şi la
schimburi biologice, europeni au dus variola în America şi s-au întors cu sifilis, cu
toate că este disproporţionat, schimbul a avut efecte grave asupra populaţiei
americane băştinaşe.

Istoria armelor biologice

Războiul a escaladat întotdeauna şi utilizarea a noi tipuri de arme, de
tactici, efectul surpriză fiind în general urmărit.

Războiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri
de arme, armele biologice fiind intens folosite. În 1861, trupele unionale erau
avertizate să nu folosească surse de apă pe teritoriul inamic, să nu accepte
hrană de la persoane şi locuri nesigure. Cadavre în descompunere contaminau
sursele de apă pentru a întârzia avansul trupelor unionale. Pături infectate cu
variolă, dar şi cu febră galbenă au fost folosite împotriva trupelor unioniste. Cert
este că mai mulţi oameni au murit în războil civil american răpuşi de bolii decât
pe câmpul de luptă.

Foarte multe boli au fost cunoscute şi descrise chiar dacă nu se cunoştea
agentul biologic implicat. Altele au fost descoperite în marea majoritate în secolul
19 şi 20. De exemplu ciuma a fost descrisă în urmă cu peste 3000 de ani, variola
este descrisă de chinezi din 1122 B.C., febra galbenă din 1600. A fost nevoie de
aproximativ 300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay în 1881 să
asocieze febra galbenă cu ţânţarul, ca vector al transmisiei bolii.

Perioada ştiinţifică

Jumătatea secolului 19 a însemnat momentul de cotitură în evoluţia
microbiologiei şi a bolilor infecţioase.

Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a
agentului cauzal al antraxului este considerată momentul de ieşire din perioada
empirică şi trecerea în perioada ştiinţifică, bazată pe dovezi.

Au urmat o serie excepţională de descoperiri ale agenţilor biologici cauzali
pentru diverse boli: 1876, Robert Koch obţine primele culturi pure de antrax;
1882, Loffler şi Shutz descoperă agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce
descoperă agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descoperă agentul cauzal al
holerei; 1907, Howart T Ricketts descoperă agentul cauzal al tifosului. Agentul
cauzal al tularemiei a fost descoperit în 1912, în districtul Tulare din California.
Descoperirea primului vaccin antirabic de către Pasteur, apoi antituberculos de
Koch şi confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietăţile vaccinale
ale tulpinilor de variolă de la cabaline şi bubaline care determină un răspuns
imunitar de protecţie împotriva variolei umane au reprezentat întruparea
speranţelor umanităţii privind existenţa reală a uni antidot sau a unei protecţii
reale împotriva agenţilor biologici.

Desigur că dezvoltarea ştiinţifică nu putea lăsa deoparte şi avantajele
utilizării armelor biologice, de data aceasta folosind argumente ştiinţifice şi nu
empirice.

Marele cercetător Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetările
umanitare a experimentat bacteria salmonella pentru a extermina şobolanii, a
vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agenţilor dizenteriei contra
lăcustelor.

Istoria armelor biologice

Primul război mondial a avut ca vedetă unanim acceptată arma chimică.
Desi umbrite de “succesul” armelor chimice, armele biologice au fost o
permanentă preocupare a armatei germane.

Există suspiciuni asupra utilizării ciumei împotriva trupelor ruse la St.
Petersburg în 1915, asupra infectării cailor din porturile americane destinaţi
armatelor britanice şi franceze. Surse americane descriu programele de sabotaj
cu agenţi biologici pe care personane aservite Germaniei le efectuau pe teritoriu
american. Au fost descoperite laboratoare clandestine în care erau cultivaţi
agenţi biologici ca antrax şi bacilul morvos. Caii, în primul război mondial aveau o
importanţă covârşitoare în doctrina armatelor, motiv pentru care programul
biologic german avea ca obiect acest animal. Este probabil ca este primul
program biologic exclusiv contra animalelor. Utilizări relativ izolate cu bacilul
morvos şi antrax au fost realizate în perioada 1916-1918 în Rusia, Franţa,
probabil şi pe teritoriul României.

Prezenţa epidemiilor de diverse tipuri, tifos, holeră, febră de tranşee, gripă
spaniolă, etc din perioada primului război mondial face imposibilă o evaluare a
eficacităţii programului biologic militar german. Toate acuzaţiiile de utilizare a
agenţilor biologici au fost negate de Germania. Nu au fost declarate victime ale
agenţilor biologici utizaţi ca arme de către nici o parte beligerantă din primul
război mondial. Probarea atacurilor biologice rămâne şi actual o provocare a
sistemelor de protecţie, de aplicare a legii şi juridice.

Al doilea război mondial a demonstat sucesul dezvoltăţii societăţii umane,
orientarea industriei spre performanţă tehnologică, noi tipuri de arme
supersofisticate, arma nucleară fiind un exemplu nefericit.
Dacă armele chimice au “tăcut” în al doilea război mondial, armele
biologice au fost intens cercetate.

Descoperirea primului antibiotic de către Sir. Alexander Fleming în 1929,
izolarea şi purificarea acestuia pentru a fi folosit în tratamentul infecţiilor
bacteriene la om şi mamifere în 1941, a reprezentat o victorie epocală a omului
împotriva bolilor în plin război mondial.

Concluziile primului război mondial au modificat şi tactica viitoare a marilor
puteri faţă de fiecare categorie de arme. Inteligenţă extraordinară a fost investită
pentru dezvoltarea şi modernizarea tuturor categoriilor de arme.
Începând cu anul 1920, marile puteri au dezvoltat programe biologice,
evident nerecunoscute, motiv pentru care, la Geneva în 1925, a fost semnat
Protocolul de la Geneva care interzicea utilizarea armelor biologice şi chimice în
război. Trecuseră 250 de ani de la Înţelegerea de la Strasbourg din 1675
referitoare la interzicerea utilizării gloanţelor şi armelor otrăvite în război. Mii de
ani de tensiuni, trădări şi conflicte europene sunt date de o parte în 1925 pentru
a recunoaşte riscurile incomensurabile de a utiliza intensiv armele biologice şi
chimice.

Spre deosebire de armele chimice care au fost modernizate extensiv, noi
agenţi chimici fiind descoperiţi şi cercetaţi, armele biologice au fost cercetate la
scară redusă datorită caracterului nediscrimantoriu al acţiunii lor.
Încă din anii 30 a fost recunoscută imposibilitatea controlului armelor
biologice în operaţiuni militare, având acţiune inclusiv asupra proprilor trupe sau
trupe aliate, dar şi caracterul imprevizibil şi impredictibil al acţiunii lor.
Germania, în 1936, a efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de
antrax. Canadienii începând cu 1939, în laboratoarele Connaught, au efectuat
cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei şi psitacozei. Un caracter
total diferit al programului biologic a avut Japonia, prin desemnarea doctorului
Ishiro Ishi în 1933 la comanda Unităţii 731, localizată în Manciuria. Cercetările
efectuate cu agenţi biologici direct asupra prizonierilor chinezi, asupra populaţiei
satelor chineze cu rickettsii, vibrionul holerei, agentului ciumei, antraxului,
experimentarea a diverse tipuri de bombe şi dispozitive cu agenţi biologici, peste
5000 de autopsii efectuate pe prizonieri nu au putut proba eficacitatea armelor
biologice.

Dispersia armelor biologice rămâne principala problemă de utilizare,
timpul latent de acţiune, inconstanţa distribuţiei agentului biologic,
susceptibilitatea diferită la agent, cantitatea şi calitatea agentului, caracterele
reologice şi atmosferice în zona de diseminare precum şi contaminarea pe
perioade imposibile de cuanatificat a zonei de distribuţie au exclus arma
biologică din strategia armatelor în al doilea război mondial. Peste 1600 de
bombe cu spori de antrax au fost testate de Unitatea 731.

Începând cu 1942, SUA, ca reacţie la ameninţarea japoneză, instituie la
Fort Detrick patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru
toxina botulinică, altul pentru bacillus globigi şi antrax, unul pentru a produce
patogeni ai plantelor şi ultimul pentru producerea pe ouă embrionate de brucella
si agentul psitacozei. Desi dezvoltată intensiv, concomitent cu perfecţionarea
bombelor cu fragmentaţie, nu a fost declarată utilizarea sau testarea amei
biologice de către SUA.

Istoria armelor biologice

În anul 1936 Franţa dezvoltă un program de cercetare a rezistenţei
microbiene la detonaţia exploxibilor clasici. În acelaşi an Marea Britanie
stabileşte un comitet de evaluare a capacităţii ofensive şi defensive a agenţilor
biologici.

Încă din 1929 Uniunea Sovietică avea în apropierea Mării Caspice o
unitate de cercetarea a armelor biologice.
Cu exceptia cercetărilor pe prizonieri de război desfăşurate de Unitatea
731, nu au fost consemnate utilizări ale armelor biologice în cel de-al doilea
război mondial.

Războiul rece aduce noi provocări pe scena internaţională, dominate
desigur de criza rachetelor balistice şi de escaladarea înarmării nucleare. Deşi
minor ca însemnătate, domeniul armelor biologice nu a fost abandonat,
dimpotrivă, suferă transformări radicale, atât conceptuale cât şi umane, protecţia
propriilor trupe şi implicarea unei elite de cercetători, din ce în ce mai numeroşi în
acţiuni de producere şi testare a armelor biologice.

Fiecare ţară a considerat programele biologice la cel mai înalt nivel de
clasificare a secretului, puţine evidenţe apar astăzi privind detaliile programelor
desfăşurate, doar mici evidenţe privind existenţa unor astfel de programe
transpar în media actuală. Au fost dezvoltate programe specifice antiom,
antianimal şi antiplante, au fost standardizaţi agenţi pentru a putea fi utilizaţi ca
arme, au fost studiate insectele pentru a fi folosiţi ca vectori naturali de dispersie.
Un exemplu din 1959 este standardizarea virusului febrei galbene transmis de
ţânţar şi capacitatea de producţie de milioane de ţânţari lunar la laboratoarele din
Fort Detrick.

În anul 1969 SUA renunţă unilateral la programul ofensiv de înarmare cu agenţi biologici şi ratifică Protocolul de la Geneva din 1925. În perioada 1971-1973 SUA a distrus stocurile proprii de arme biologice şi a semnat Convenţia pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor în 1972.

Detalii asupra programului biologic al fostei Uniuni Sovietice sunt mai
puţin cunoscute. Uniunea Sovietică a negat constant deţinerea de arme
biologice. Chiar în urma incidentului de la Sverdlovsk, în Ural, din aprile 1979,
unde a apărut o epidemie de antrax la un grup de cercetători care lucrau la un
laborator, aurorităţile au explicat că era determinată de contaminarea natuală de
la carnea de vită infectată cu antrax. În 1992 Rusia recunoaşte accidentul din
laboratorul de la Sverdlovsk ca fiind determinat de cercetările militare asupra
antraxului. Rusia a declarat închiderea programului biologic în 1994. Aproximativ
24.000 de cercetători care au lucrat pentru programul biologic al fostei Uniuni
Sovietice au rămas pe drumuri. Numai speranţa rămâne că fiecare dintre ei au
ajuns în laboratoare paşnice.

Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Urmărește-ne pe Facebook :

Lasă un comentariu

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Istoria e cea mai frumoasă poveste. Citește-o pe următoarea :