Bătălia Atlanticului

Bătălia Atlanticului 1/4

Bătălia Atlanticului este parte a luptelor celui de-al doilea război mondial

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Perioada: 3 septembrie 1939 – 7 mai 1945

Locaţia: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Labrador, Golful St. Lawrence

Rezultat: Victoria Aliată

Combatanţi forţe aliate: Royal Navy, Royal Canadian Navy, U.S. Navy (1941–1945), Marina Norvegiană, Marina Poloneză, Marina Franţei Libere

Related Posts
Erorile care l-au împiedicat pe Hitler să intre în Moscova

Hitler a invadat URSS-ul la 22 iunie 1941 cu trei mari grupuri de armată, fiecare având propriul obiectiv. Astfel, grupul Read more

Bătălia Atlanticului 4/4

Atacul de la Pearl Harbor şi declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a avut un efect imediat în campania Read more

Comandanţi ai forţelor aliate: Sir Percy Noble, Sir Max K. Horton, Percy W. Nelles, Leonard W. Murray, Ernest J. King

Pierderi ale forţelor aliate: 30.248 marinari, 3.500 vase comerciale, 175 vase de război

Combatanţi forţe germane: ”Kriegsmarine”, ”Regia Marina” (1940–1943)

Comandanţi ai forţelor germane: Erich Raeder, Karl Dönitz

Pierderi ale forţelor germane: 28.000 marinari, 783 submarine

Campania din Atlantic: Rio de la Plata – Altmark – Berlin – Strâmtoarea Danemarcei – Rheinübung – Mediterana – Cerber – St. Lawrence – Laconia – Marea Barenţ – Capul Nord

Perioade, combatanţi, obiective strategie

Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al doilea război mondial, începând în 1939 şi terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafaţă şi submarinele Marinei Germane, Marinei Regale Britanice şi Marinei Regale Canadiene şi mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor Aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iuniei 1940.

Bătălia Atlanticului

Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor şi peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în 1941 şi învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Obiectivele strategice

Imperiul Britanic era o naţiune insulară care stăpânea un uriaş imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerţul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie şi de alimente pe săptămână pentru ca să supravieţuiască în lupta cu Germania.

În esenţă, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliaţii străduindu-se să menţină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv şi prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa şi deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiţie obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.

Mai înainte de izbucnirea războiului, comandantul submarinelor germane, viceamiralul Karl Dönitz, iniţiase sistemul cunoscut ca “haita de lupi”, în care grupuri de submarine ar fi trebuit să atace navele maritime comerciale individuale sau convoaie întregi, copleşind prin număr orice dispozitiv militar de escortă. Pentru ca această tactică să fie un succes, Dönitz a calculat că e nevoie de cel puţin 300 de submarine, cu ajutorul cărora ar fi distrus transporturile navale britanice, ducând în cele din urmă la înfrângerea Regatului Unit.

Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă.

O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă.

O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.

Principala armă antisubmarină a britanicilor în perioada interbelică fuseseră navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuţie în deceniile al treilea şi al patrulea războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică.

Războiul submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre ofiţerii de marină considerânt lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea vase să fie folosite mai degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce priveşte lupta împotriva submarinelor.

Tacticile războiului submarin.Dezvoltarea sonarului.

Dezvoltarea sonarului, (cunoscut şi cu numele de ASDIC), a fost crucială pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanţa dezvoltării radarului pentru victoria în bătăliei aeriene pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puţin aceasta a fost explicaţia oficială, atunci când existenţă sistemului a devenit publică.

Se pare că aceasta a fost o explicaţie construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralităţii. Mult mai pluzibil pare explicaţia conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi arme, oamenii de ştiinţă au fost sfătuiţi să folosească denumiri codificate, pentru a împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informaţie folositoare. Astfel, cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite ca ASD (anti submarine detection – “detectare anti – submarin”).

Bătălia Atlanticului

Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul primului război mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi altte zgomote şi ecouri, dar aceasta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor submarine cu ajutorul sunetului.

Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub vas, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yazi (aproximativ 2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, la viteze mai mari de 15 noduri (27,8 km/oră) zgomotul vasului străbătând valurile estompând toate ecourile submarine.

Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de vas de escortă se deplasa deasupra ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult 6 metri de carcasa submersibilului vizat.

La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile fuseseră făcute cu numai unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice.

Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel că, dacă primul atac cu grenade submarine rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ţinta.

Credinţa că ASDIC-ul rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică şi presiunile exercitate pentru modernizarea şi a altor arme, au făcut ca pentru vasele şi dispozitivele de luptă antisumbarine să fie cheltuiţi foarte puţini bani. Cea mai mare parte a banilor şi cei mai buni ofiţeri au fost destinaţi flotei de suprafaţă. În plus, britanicii s-au aşteptat ca, la fel ca în primul război mondial, submarinele germane s se vor limiteze la acţiuni în regiunile de coastă şi la ameninţarea căilor de acces spre porturile maritime.

Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul războiului de suficient de multe vase de escortă cu rază mare de acţiune pentru protejarea transporturilor transoceanice şi, în mod evident, nu dispunea nici de ofiţeri experimentaţi în lupta antisubmarin în largul oceanului. Comandamentul de coastă a Royal Air Force dispunea de avioane care puteau doar mitralia submarinele aflate la suprafaţă sau punctul în care acesta se scufundase.

Va urma.

Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Urmărește-ne pe Facebook :

Lasă un comentariu

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Istoria e cea mai frumoasă poveste. Citește-o pe următoarea :