Home -Războaie și bătălii A doua Cruciadă (1145 – 1149)

A doua Cruciadă (1145 – 1149)

22
0
A doua Cruciadă (1145 - 1149)

În 1118 pe tronul imperial bizantin a urcat Ioan II Comnen (1118-1143) . Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei, care legitim ar trebui să facă parte din Imperiu, conform înţelegerii dintre cruciaţii primei cruciade şi împăratul bizantin. În 1137 principele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului. În 1144 emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.

Vă așteptăm comentariile și pe pagina de Facebook.

Zvonurile despre pierderea Edessei au fost resimţite în mod deosebit în Franţa. În general această ţară a fost foarte interesată de cruciadă – a trimis cei mai mulţi cavaleri, avea şi cea mai strînsă legătură cu orientul, fiindcă în fruntea Edessei, Ierusalimului şi a lui Tripoli erau conducători de origine franceză.
În această perioadă în Italia a început o mişcare populară care dorea limitarea puterii lumeşti a papei şi a episcopilor, iar în Germania regele era implicat într-o luptă pentru putere, de aceea nici unul din cei doi nu puteau fi iniţiatorii unei noi cruciade.

A doua Cruciadă (1145 - 1149)

Regele Franţei Ludovic VII (1137-1180)  era influenţat de mişcarea literară care s-a răspîndit în Franţa şi a început să aibă o înrîurire tot mai mare asupra maselor populare; aceasta glorifica faptele cavalerilor şi povestea suferinţele creştinilor din răsărit.

Related Posts
Istoria Catedralei Sfântul Petru din Vatican

  Catedrala Sfântul Petru reprezintă cea mai mare construcţie catolică din Vatican şi una dintre cele mai mari biserici crestine Read more

Papa Ioan Paul I

Istorie pe scurt - Papa Ioan Paul I Pe 28 septembrie 1978, Papa Ioan Paul I, cunoscut şi ca “papa Read more

Astfel Ludovic VII a început să pregătească viitoare cruciadă. În 1146 a avut loc o adunare de stat în Burgundia, la care călugărul Bernard , avînd o autoritate impunătoare şi binecuvîntarea papei, a îndemnat la ridicarea armelor pentru apărarea Mormîntului Domnului de necredincioşi. Regiunile centrale şi de sud ale Franţei au format o oaste puternică cu acest scop.

Bernard, însă, a hotărît să extindă ideea de a porni cruciada şi a mers la regele german Konrad III  (1138-1152), reuşind să-l convingă cu ajutorul talentului său oratoric. Ideea de cruciadă a început să se răspîndească în Germania cu acelaşi entuziasm şi putere ca şi în Franţa.

Scopurile acestei campanii militare erau clare: slăbirea emiratului de Mosul şi recucerirea Edessei. Acestea armata franceză le putea realiza şi singură, numărînd iniţial 70.000 de ostaşi bine echipaţi şi devenind aproape de două ori mai numeroasă după aderarea voluntarilor, dar implicarea germanilor a avut efecte nefaste asupra rezultatelor aşteptate.

Calea cea mai sigură de a ajunge în Siria şi Palestina pentru cruciaţi era prin sudul Italiei – oraşele comerciale (Pisa, Venezia) şi Sicilia, condusă de regele normand Roger II , i-ar fi asigurat cu flotă, iar destinaţia ar fi fost direct oraşele controlate deja de occidentali. Implicarea germanilor, însă, a schimbat radical mersul lucrurilor, datorită faptului că aceştia erau în vrăjmăşie cu sicilienii. Konrad era aliat pe atunci cu împăratul bizantin, şi în general viziunile sale erau destul de filobizantine, de aceea a insistat ca oastea cruciată să meargă pe aceiaşi cale ca şi prima cruciadă (Ungaria, Bulgaria ş.a.m.d.). În vara lui 1147 cele două oşti şi-au început marşul.

În acelaşi timp, Roger al Siciliei a început un război împotriva Imperiului Bizantin, atacînd malurile Iliriei, Dalmaţiei şi a Greciei de sud, reuşind să cucerească insula Corfu şi încheind alianţă cu musulmanii egipteni. În afară de aceasta, oastea cruciată care trecea pe pămînt bizantin avea o mulţime de voluntari, care nu s-au implicat cu cele mai nobile intenţii, începînd să jefuiască pămînturile bizantine, împotriva voii conducătorilor militari.

Îmăpratul bizantin Manuil I Comnen  (1143-1180) nu putea rămîne indiferent faţă de situaţia dată, învinuindu-i pe comandanţii cruciaţi pentru aceste fărădelegi. O bună parte din oaste era practic necontrolabilă. Cînd Manuil I a propus ca armata cruciată să treacă direct pe malul asiatic, la Gallipoli, aceasta s-a revoltat şi a început să-şi croiască drumul spre Constantinopol prin jafuri şi violenţă.

În condiţiile în care normanzii atacau pămînturile bizantine, iar cruciaţii germani erau sub zidurile capitalei (cei francezi urmînd să ajungă în 2-3 săptămîni), împăratul hotărăşte să facă alianţă cu turcii selgiucizi, dar nu cu intenţia de a se război, ci pentru a-şi asigura spatele şi pentru a le arăta latinilor că trebuie să se stăpînească .

Oastea germană a trecut Bosforul şi s-a stabilit la Niceea. Acolo din ea s-a rupt un grup de 15.000 de ostaşi care au pornit de sine stătător spre Palestina. Ceilalţi au mers pe calea primei cruciade. La 26 octombrie 1147 a avut loc prima bătălie, în Cappadocia, unde nemţii au fost zdrobiţi, puţini dintre ei putînd să se întoarcă în Niceea împreună cu regele Konrad, care a hotărît să-i aştepte pe francezi.

A doua Cruciadă (1145 - 1149)
Moscheia omeiadă din centrul Damascului Omayyad Mosque in Damascus .. picture taken by Isam in February 2004. The Omayyad mosque was a church before the Muslims conquered Damascus in the 7th Century, it was known as Church of John the Baptist, because John the Baptist is buried in that occupied church. (from wikipedia)

Între timp cei din urmă au ajuns la Constantinopol. Împăratul ştia de apropierea dintre Ludovic şi Roger, de aceea a vrut să grăbească pe cît posibil trecerea francezilor pe malul asiatic. Pentru aceasta el a pornit un zvon cum că nemţii au o campanie minunată, cîştigînd bătălii una după alta. Orgoliul rănit al francezilor i-a făcut să ceară o trecere cît mai rapidă a Bosforului. Abia cînd au ajuns la Niceea au aflat despre situaţia reală a lucrurilor.

Cei doi comandanţi au hotărît să ia altă cale, anume prin Pergam şi Smirna, care s-a dovedit a fi mai dificilă.

Alături de Ludovic a fost şi soţia sa, Eleonora, viitoarea ducesă a Aquitaniei .

Oastea sfîşiată şi epuizată a ajuns la Efes, la începutul lui 1148. De aici Ludovic şi rămăşiţele oastei sale, cu ajutorul flotei bizantine, a plecat în Antiohia, unde au fost primiţi frumos, cu festivităţi, de către Raymond al Antiohiei  (1136-1149). În timpul festivităţilor s-a legat o intrigă între Eleonora şi Raymond (care îi era unchi), ceea ce l-a jignit profund pe Ludovic.

În primăvara lui 1148 Konrad a pornit direct spre Ierusalim. Aici, regele Baldwin III  l-a convins să preia conducerea oastei sale pentru cucerirea Damascului. 50.000 de ostaşi au pornit spre Damasc, ceea ce a provocat formarea unei alianţe împotriva cruciaţilor: emirul Damascului s-a aliat cu emirul Mosulului, Nureddin , cel mai puternic şi de demut emir musulman. Cînd s-a aflat că în ajutorul Damascului vine Nureddin, asediul a fost încetat. Aici se încheie campania lui Konrad, care după aceasta s-a întors umilit în Germania, la începutul lui 1149.

Nici Ludovic nu şi-a materializat entuziasmul cavaleresc, fiind convins de unii apropiaţia ai săi să renunţe şi să se întoarcă în Franţa, ce a şi făcut, tot în 1149.

Înfrîngerile nemţilor au devenit subiect de batjocură din partea francezilor, ceea ce a evidenţiat faptul că o alianţă între nemţi şi francezi nu va putea fi realizată în viitor. Pentru naţia franceză urmările au fost la fel de proaste. A fost lovită puternic autoritatea papei şi a lui Bernard. În aceste condiţii occidentalii au început să caute vinovatul pentru eşuarea cruciadei. Pe post de ţap ispăşitor au ajuns „schismaticii” bizantini, idee care cu timpul s-a înrădăcinat la occidentali tot mai mult.

Toți creștinii s-au simțit trădați de partenerii lor de luptă. A fost făcut un nou plan pentru atacarea Ascalonulu, iar Conrad s-a deplasat acolo cu trupele, dar n au primit niciun ajutor, datorită lipsei de încredere a aliaților săi. Expediția împotriva Ascalonului a fost abandonată, iar Conrad s-a reîntors la Constantinopol pentru a întări alianță cu bazileul Manuel. În acest timp, Ludovic a rămas la Ierusalim până în 1149. În Europa, Bernard de Clairvaux a fost la rândul lui umilit atunci când încercările lui de organizare a unei noi cruciade au eșuat, el încercând să se disocieze de catastrofa celei de-a doua cruciade. Bernard a murit în 1153.

Asediul Damascului a avut consecințe dezastruoase pe termen lung pentru Ierusalim. Damaschinii nu au mai avut încredere în regatul cruciat, iar orașul a fost predat lui Nur ad-Din în 1154. Balduin al III-lea a cucerit Ascalonul în 1153, ceea ce a făcut ca Egiptul să se implice activ în conflictul din regiune. Ierusalimul a reușit să avanseze în continuare în Egipt, ocupând pentru puțin timp orașul Cairo. Relațiile cu Imperiul Bizantin erau schimbătoare, iar dinspre Europa Occidentală nu mai soseau ajutoare după dezastrul cruciadei a doua. Regele Amalric I al Ierusalimului s-a aliat cu bizantinii și a participat la o invazie a Egiptului în 1169, dar expediția a fost până în cele din urmă un eșec.

În 1171, Saladin, nepotul unuia dintre generalii lui Nur ad-Din’s, a fost proclamat Sultan al Egiptului, reușind să unească Egiptul și Siria și desăvârșind astfel încercuirea Regatului Ierusalimului. Alianța cruciato-bizantină s-a destrămat odată cu moartea împăratului Manuel I în 1180, iar, în 1187, Ierusalimul a fost cucerit de Saladin. Forțele lui Saladin au început lupta pentru ocuparea tuturor orașelor importante ale statelor cruciate, aceste serii de atacuri precipitând convocarea cavalerilor creștini pentru o nouă cruciadă

Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]

Urmărește-ne pe Facebook :

Lasă un comentariu